Încă de mică am vrut să fiu mare, să am responsabilități, să fiu un om bun, să fiu capabilă să dau o mână de ajutor care să conteze, nu care să-mi fie pupată pentru că sunt un copil drăgălaş. Încă de mică am visat că o să fiu mare, că oamenii mă vor cunoaște pe stradă pentru acel ceva pe care eu l-am făcut și de care voi fi mândră. Încă de mică obișnuiam să visez că o să fiu mamă, că o să-mi iubesc copiii mai mult decat orice pe lume şi că o să-mi dau toată silința să îi îndrum în a cunoaște lumea în toate versiunile ei, așa cum o vedeam și eu la rândul meu atunci.
Încă de mică îmi plăcea să las absolut tot deoparte atunci când simțeam prima picătură fugind din cer, târându-se alene pe pielea mea încă nepătată de alegerile mele viitoare, să alerg prin ploaie şi să îi ofer bunică-mii cât mai multe haine murdare pentru că mamaie e mamaie şi ea va fi mereu acolo, pentru orice tricou murdar de pământ sau obraz pătat de lacrimi. Încă de mică am sperat că o să reusesc, nu stiam încă în ce, dar speram să o fac. Pe naiba, eram sigură c-o s-o fac !
Sunt mare acum și mă gândesc la toată siguranța aia nesimțit de grosolană care gravita înăuntrul meu. Toată siguranța pe care o aveam când încă nu aruncase nimeni cu tunuri de trandafiri otrăviți în mine. Toată siguranța pe care o aveam când credeam că știu tot dar habar n-aveam habar ce se întâmpla în jurul meu. Toată siguranța pe care o aveam când oamenii încă îmi îndesau gentil în creier opiniile lor despre ceea ce aveam eu sa fiu, anume MARE.
Sunt mare acum și realizez că mamaie e mamaie doar că nu va fi pe veci. Realizez asta în timp ce îmi spăl singură hainele murdare, îmbibate de parfumul cu aromă de pământ al celor care mi-au forțat obrajii să se păteze cu consecințele amprentelor lor. Obrajii pe care mi-i mângâi singură acum şi cărora le cer iertare zilnic pentru toate tsunamiurile care mi-au inundat porii.
Sunt mare acum și realizez că eram bine când eram mică. Îmi venea comod să zburd zilnic printre gândurile mele curate, iarba proaspăt cosită, papucii tocmai spălați și toată siguranța care se scălda în mine cu fiecare apus. Sunt mare acum și realizez că mintea mea confuză nu-și prea dă silința în a mă ajută să-mi îndeplinesc Ceva-ul la care visez, reușește însă să mă plimbe printr-un hotel de amintiri, cu camere pline de momente detaliate, cu pereți încărcați cu poze HD ale tuturor percepțiilor copilăriei mele.
Sunt mare acum și reușesc să mă înțeleg pe mine cea mică, cea simplă, cea sigură, cea naivă. Naivă pentru că eram un copil și nu știam de mine... De fapt .. știam mai mult de mine atunci decât o fac acum. Mă cunoșteam mai bine atunci pentru că, deși nu era prea mult de știut, eram fericită cu puținul meu, ca orice copil.
Sunt mare acum şi prea împrăștiată în minusculozitatea mea. Şi-mi place atât de mult încât mă consumă. Sunt cel mai mare inamic al meu și cel mai bun prieten. Mă urăsc atât de tare încât mă strâng singură-n brațe, şoptindu-mi cuvintele alea calde la care râvnesc dar pe care nu vreau să le aud.. şi cred ce-mi șoptesc. Mă cred pentru că ştiu când mă mint și când nu.
Uneori mă mint atât de bine încât mă şochez atunci când îmi spun ce-mi spun cu scopul de-a mă menține pe fundul apei - aș fi spus ” pe linia de plutire”, dar dacă aș fi plutit, m-ar fi plimbat apa aievea, așa că prefer să aleg eu pe fundul cărui ocean să zac. Sunt mare acum și mă surprind în unele momente atât de nerăbdătoare să-mi împărtășesc ce simt.. dar niciodată nu reușesc să termin, mereu încep să mă contrazic cu mine și ajungem la inconveniente, apoi avem nevoie de puțin timp singure să ne calmăm. Cel mai mult ajută muzica! Cu cât mai distructivă pentru sine, cu-atat mai bine, pentru că e complicat să ai mai mulți Tu și să nu știi cu care să rămâi, așa că îi îngropi pe toți în mizerie și agonie și vezi cine rămâne la final.
Care dintre Eu o să aibă răbdare?
Care dintre Eu o să aibă încrederea oarbă în a mă urma haotic în adâncurile minților Noastre?
Care dintre Eu o să supraviețuiască încercării mele disperate de a scăpa de Noi?
Eu acum sunt mare și port în mine cele mai mărunte lucruri care m-au făcut Eu. Port în mine mirosul zăpezii bătute de soartă și de cauciucuri desumflate pe care obișnuiam să o calc cu atâta blândețe încercând să n-o rănesc. Port în mine căldura pe care o simțeam când ii priveam ochii senini ai surorii mele, pe vremea când nu învățase încă decât să respire, să râdă și să plângă. Port în mine toate castroanele cu ceai si pâine pe care mamaie mi le oferea cu toată iubirea și răbdarea din lume, deși avea capul plin de treburi.
Port în mine toate foile de porumb în care mă tăiam alergând de teama a ceva ce nu exista decât în mintea mea. Port în mine tot sângele pe care l-am vărsat cu mândrie încercând să le demonstrez băieților că nu ne sunt superiori fizic. Port în mine toate palmele luate pe nedrept dar care mi-au îndreptat atenția spre niște concluzii care-mi sunt de folos astăzi. Port în mine toate dulciurile pe care le primeam de pomană atunci când mamaie mă căra dupa ea la toate înmormântările posibile și imposibile. Încă port în mine toată iubirea care încăpea în sufletul meu infinit de copil de-odinioară. Încă port în mine toată iubirea pe care am oferit-o fiecărei creaturi care mi-a ieșit în cale până acum, iubirea pe care am oferit-o spre a fi aruncată cu nepăsare înapoi în abisul din care m-am străduit să o culeg. Port în mine fiecare Te Iubesc rostit, șoptit-gândit-arătat. Chiar dacă nu și-au primit toate răspunsul, au reușit cumva să graviteze înapoi în cutia mea prăfuită cu Teiubescuri.
Mă port în mine pe fiecare Eu pe care am construit-o și-am demolat-o violent de-a lungul timpului meu scurt petrecut aici. Mă port în mine pe mine, pentru că din toată iubirea și ura pe care mi le port s-a născut ființa pe care o văd oamenii astăzi și pe care o percepe fiecare în modul în care Eul lui poate.
Mă port în mine pe mine pentru că mă nasc în fiecare zi diferit și-o să continui s-o fac până în ziua în care moartea-mi va fi ultima mea naștere.
x
17 noiembrie